Cand vine 1 mai, românii se gândesc doar la o zi liberă în plus, motiv de petrecut sau prilej de vacanţă. Toată lumea a uitat care este de fapt semnificaţia reală a Zilei Muncii, care în trecut a fost marcată cu adevărate lupte de stradă. Regele Carol al II-lea a fost cel care a adus această sărbătoare şi în România, iar în vremea regimului comunist, de 1 mai, paradele în cinstea conducătorului erau nelipsite.
Pe 1 mai 1872, aproximativ o sută de mii de muncitori din New York, majoritatea din industria construcţiilor, au ieşit în stradă pentru a cere reducerea orelor de muncă la opt, fără a le fi tăiat salariul. Trei zile mai târziu, peste 65 de mii de grevişti aveau să poarte adevărate lupte cu poliţiştii. În urma violenţelor de stradă au rezultat mai multe victim, iar 17 ani mai târziu, în 1889, Congresul Internaţionalei Socialiste a decretat data de 1 mai drept Ziua Internaţională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago. Aceasta este povestea din spatele Zilei Muncii. În România a fost implementată de Regele Carol al II-lea, dar a luat amploare abia în era comunistă.
Atmosfera festivă în care se mulţumea „bravilor conducători” pentru liniştea şi bunăstarea oferită era creată de oameni de la sate şi din oraşe, scoşi cu forţa din case pentru a-şi manifesta „recunoştinţa” faţă de „marele erou” reprezentat, pe rând, de Gheorghe Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu. Paradele erau formate din muncitori îmbrăcaţi ca la zi mare, pionieri şi şoimi ai patriei care scandau lozinci de preamărire şi înălţau pancarte uriaşe.
La finalul zilei, muncitorii mergeau la iarbă verde şi sărbătoreau cu mici şi bere. Doar această tradiţie s-a păstrat şi în prezent, când românii au în cap doar grătare şi multă băutură atunci când vine 1 mai. Acum, în loc de cântece patriotice răsună manelele în poieniţele cu iarbă verde, iar peisajul de la finalul petrecerilor este unul dezolant, natura fiind „murdărită” cu peturi şi plastice aruncate peste tot.